„Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite...”

Presa ţigănită, aşa cum constatam şi cu alte prilejuri, adoră să se tragă de şireturi cu tot ce mişcă-n ţara asta (R-ul, RAM-ul...). De la o vreme nu i-au mai fost de-ajuns bipezii şi bipedele. A luat la ochi (şi la jalnic mişto) animalele. Ţinta de azi: o văcuţă moldovenească drăgălaş tropăitoare pe carosabil. Autorul (care mai are şi tupeul să-ndemne la share şi retweet!): un mâzgălici care răspunde la predestinatul nume Ion Ciobanu.



Aşteptăm cu interes etapa următoare, care va consfinţi (nu-i aşa?) invocarea, dojenirea, persiflarea şi târnosirea obiectelor inanimate, a ideilor şi a conceptelor abstracte:

Becule(i) dă 60, înc-un pic şi zbori şi tu din magazine(i)!
Capacule dă veceu, uite ce bunăciune vine să s-aşeze pă tine(i)!
TVA-ule(i), ce făcuşi bă, crescuşi dă ne nenorocişi pă toţi!
Ce pişpirică fuseşi anul ăsta, promovabilitateo!
Sîc-sîc, Viteza luminii, nu mai eşti cea mai tare din parcare!

Intrarea în scenă a unor astfel de titluri e doar o chestiune de timp :-)

“Deschid cartea, cartea geme…”

Parafrazând un pic, la modul scandalos (ba chiar de-a dreptul eretic!), faimoasa apoftegmă a lui Updike (“Nabokov writes prose the only way it should be written: ecstatically”), doar a s t f e l şi nu altcum s-ar cădea recitaţi marii (şi micii) poeţi ai lumii acesteia ;-)

Sexual-talentata Aische (“Ich stöhne Poesie”) gemându-l pe Goethe publicului setos de cultură:

Click to watch

Teroare

Ruşii noştri, precum arborii acoperiţi de omăt, sunt atât de împovăraţi de grijile supravieţuirii, şi atât de mult ar dori să discute între ei despre asta, încât pur şi simplu de-abia mai rezistă. Numai că imediat ce unul cedează, cineva îl aude, şi a şi dispărut fără urmă! Oamenii ştiu prea bine că o simplă conversaţie îi poate băga în bucluc, aşa că domneşte o conspiraţie a tăcerii între prieteni. Dragul meu amic N... a fost teribil de încântat să dea de mine într-un compartiment aglomerat de tren, iar atunci când în sfârşit s-a eliberat un loc, s-a şi aşezat lângă mine. Voia să-mi spună ceva, dar nu putea s-o facă într-aşa o înghesuială. De fiecare dată când se pregătea să vorbească, se uita la oamenii de pe partea noastră, apoi la cei de pe partea cealaltă, şi tot ce reuşea să zică era „Da...” Iar eu îi răspundeam la fel - şi uite aşa, vreme de două ore, am călătorit împreună de la Moscova la Zagorsk:

„Da, Mihail Mihailovici...”
„Da, Gheorghi Eduardovici...”

(Din jurnalul scriitorului Mihail Prişvin, 29 noiembrie 1937)